Blogul lui Viorel

… sau “un portret robot al ielelor“

Am să încerc să trec peste tot felul de clişee ieftine tot mai vehiculate astăzi, gen “în spatele oricărui bărbat puternic…”. N-am să reuşesc. Nimeni nu poate fi perfect imparţial.

Cert e că de mult am draftul ăsta în Wordpress, şi azi e ocazia perfectă să-l scriu pe îndelete.

Iubesc femeile.

Rareori găsesc timp mai palpitant şi mai interesant decât timpul petrecut cu o Femeie (până acum cel puţin). Atenţie, am scris Femeie cu F mare!

Calităţi şi defecte pe care le iubim la femei

Atitudine şi sexualitate

Distribuţia gaussiană pe vârste e valabilă.

Sunt puţine femei care ştiu cu adevărat ce vor în pat, dar cele care ştiu merită toţi banii şi toată sudoarea şi febra musculară.

Şi acele puţine exemplare sunt descoperite abia când ştii să le apreciezi cum trebuie.

Ştiu că-s mulţi purişti care nu apreciază nici filosofia şi nici literatura care îşi au originile în femeile care se consideră independente. Emoţional, financiar, sexual, etc. Puţini însă sunt cei care degustă viziunea asta la adevăratul potenţial fără să fi cunoscut pe viu pe cineva de factura asta. Şi deci detractorii n-au nicio valoare a opiniei.

Probleme mult mai mari decât femeile cărora le place “prea mult” sexul şi declară asta deschis mi se pare că ridică acelea care-s opace la orice crâmpei de viaţă sau de flacără. Ce te faci cu ele?

Şi chiar dacă sunt prea multe femei cărora le e frică, jenă sau care cred că sexul ar trebui să fie pentru noaptea nunţii sau pentru când primeşti atât de mulţi trandafiri că ţi se înmoaie genunchii şi nu poţi să-i duci, aşa cum zice şi Cabral, excepţiile directe şi sincere te fac să le iubeşti pentru lucruri care într-o situaţie normală ţi s-ar părea fundamentale şi trivial de abordat.

Vorba lui Teo, femeile sunt superioare la nivel de PR. Şi n-ai cum să nu le iubeşti pentru asta!

Stil, şarm şi trăsături

Femeia e construită special pentru a atrage. Nu e nimeni de vină pentru asta, e pur şi simplu un reflex biologic şi subconştient. Chiar dacă majoritatea se mulţumesc cu a testa dacă încă “funcţionează”, şi restul chiar se folosesc de bagajul de atuuri ca să rezolve probleme sau să atingă ţelurile pe care şi le propun, sunt prea puţine cărora nu le place să “se simtă femei”. Măcar din când în când, dacă nu permanent.

Chiar dacă vezi sau nu substraturi meschine sau nevinovate pe sub voalul ăsta de şarm şi manipulare instinctuală, mi se pare admirabil ca o femeie să îşi dorească să se simtă bine cu ea însăşi. Dincolo de frustrările pubertine ale femeilor netrecute prin viaţă sau cărora inteligenţa emoţională nu le dictează că siguranţa de sine e cel mai sexy atu pe care îl poate cineva avea, dincolo de excesul de zel al femeilor grăbite, dincolo de indiferenţa femeilor ocupate, dincolo de supralicitarea calităţilor fizice ale păpuşilor din plastic (mai ieftin sau mai scump) şi ştrasuri, dincolo de industriile de modă şi media care fac ce urăsc eu mai tare - standardizează etaloane şi solidifică superficialitatea -, niciun bărbat nu rămâne indiferent unei femei îngrijite.

De aici încolo, de gustibus… Însă acel contact cu structura exterioară care trădează puţin din cea interioară e inevitabil.

Am lucrat pentru studiouri şi agenţii de modele, şi pot să spun că sunt plictisit şi scârbit de modul cum e receptată femeia în mediile astea. E şi normal, sunt o groază de fete cărora un aparat foto mai serios, nişte blitzuri profi, cinci oameni care se ţin după fundul ei s-o machieze şi să-i facă părul le produc abcese de vedetism, gratificări nejustificate ale ego-ului şi până la urmă oricine le poate lua ochii foarte uşor. Manipularea care urmează e aproape naturală, vine de la sine, curge fără pic de frâne.

Fetele nu-şi dau seama că ajung pe coperţi de reviste şi în pictoriale doar fiindcă arată “standard” şi vând unui public “standard”, şi se străduiesc din toate puterile să rămână la acel “standard” care nu le asigură nimic altceva decât o imagine şi un stil “standard”.

Fără personalitate, fără un echilibru interior, fără modestia femeii frumoase şi fără stălucirea inteligenţei debordante, o femeie cu forme perfecte şi chip de păpuşă nu rămâne altceva decât o bijuterie perisabilă şi uşor de aruncat.

Dacă i se adaugă calităţile enumerate mai sus, femeia devine o făptură minunată.

Personalităţi, momente şi detalii

Iubim femeile, lucru cert. Le iubim cu toţii.

Le iubim pentru că ştiu când să ne iubească.

Şi pentru că ştiu să fie seducătoare.

Şi realiste, din când în când.

Fiindcă ne pigmentează dimineţile.

Există femei fascinante (şi) prin ambiţia de care dau dovadă făcând faţă de multe ori mai bine decât bărbaţii unor factori perturbatori.

Cel puţin la fel de fascinant este, pe lângă a avea lângă tine o asemenea fiinţă, să vezi cum ajunge în acea stare interioară care declanşează pretutindeni în jurul ei admiraţie şi intrigă.

Lista e lungă, am să revin cândva…

Calităţi şi defecte pe care nu le putem suporta

Sunt multe, prea multe femei plafonate.

Plafonate de societate, de educaţie, de fiecare din noi, naiba ştie. Cert e că se limitează absurd. Şi se mai şi plâng de asta. Nu spun că e o trăsătură caracteristică sexului frumos, dar prostia asociată cu plafonarea asta gratuită se manifestă mult mai evident şi poate şi mai des la femei.

Ca s-o parafrazez pe Deea, femeile sunt cele mai predispuse ” să cadă într-o semi-depresie, boala persoanelor care au prea mult timp liber şi nimic interesant de făcut singure sau cu alţi oameni “. Proverbiala cratiţă sau gândirea gen ” «eu sunt o fiinta sensibila si delicata, am trecut printr-o despartire care m-a marcat profund…» …si m-a transformat intr-o ordinara, cu ceva mai multe standarde ” e mai comună decât s-ar putea crede.

Femeile dramatizează, au prea mult timp să-şi facă scenarii apocaliptice în căpşorul lor mic şi delicat şi uită de lucrurile care contează cu adevărat. Se lamentează, fac pe victimele, şi când realizează că nu doar lumea poate fi perversă, ci şi ele însele, folosesc scuza ca o păvază pentru toate rahaturile imaginabile.

Ce e mai grav e că mulţi din noi avem momente în care nu ştim cum să ne comportăm cu femeile…

Suntem din când în când misogini prin construcţie, din obişnuinţă sau din influenţa societăţii, şi nu ne sfiim să arătăm asta.

Şi de multe ori ne dăm în petec şi furnizăm motive pur subiective pentru a ne justifica angoasele legate de femei. Câteva din ele sunt bine fondate totuşi, şi chiar dacă nu se pot generaliza, măcar se pot puncta.

De exemplu, există cupluri în care lucrurile ies de sub control şi devin brusc monotone. Moment în care femeia uită să fie frumoasă pentru omul de lângă ea. El interpretează cum interpretează şi relaţia se duce. Mare greşeală, parol!

Sau sunt oameni care nu înţeleg faptul că relaţiile la distanţă, dacă nu sunt alimentate de un volum enorm de sentimente puternice şi realism obiectiv, n-au nici o şansă. Cu toate astea, în general femeile visează.

Unele chiar visează prea mult. Şi ajung fie să n-aibă tangenţe cu realitatea, fie să renunţe la toate visele într-un final, laolaltă cu toate crezurile, ambiţiile, valorile şi vertebrele morale.

În mod clar, dacă eşti suficient de naiv încât să nu îţi iei măsuri de precauţie sau dacă eşti suficient de încrezător în propriul noroc încât să uiţi să fii foarte exigent în alegerea partenerei, o femeie poate deveni cel mai stresant aspect al vieţii tale, cel mai destabilizator, cel mai distructiv, imploziv şi ridicol.

Şi aşa cum Cabral asociază relaţiile cu blogging-ul sau cu o balanţă, îndrăznesc şi eu să emit ipoteza că relaţiile nu sunt altceva decât nişte jocuri. Joaca de-a viaţa. Joaca de-a oamenii mari. Joacă în care dacă-ţi pierzi simţul umorului şi tăria convingerilor rişti să te erodezi şi să te blazezi ireversibil.

Joaca de-a fericirea.

Brâncuşi spunea că “voi şti că am murit când va muri în mine copilul ce am fost”. Dacă te iei prea în serios în viaţă, tot ce e uman în tine s-a evaporat. Aşa, pur şi simplu.

Un soi de concluzie

Nu ştiu dacă să dedic ceva femeilor, aşa cum se face azi. Nu ştiu dacă merită efortul. Femeile pe care le apreciez din viaţa mea n-au nevoie de o ocazie specială (ca 14 februarie sau 1 şi 8 martie) ca să ştie că sunt pe un piedestal.

Eh, e cam mult de citit, felicit pe cei cu răbdarea necesară!

Până una-alta, eu am zburat. Mă aşteaptă în oraş cineva. Îl cheamă Jack, şi nu e singur.