Blogul lui Viorel

…sau “a la recherche des temps perdus“.

Da! Vreau să vă vorbesc de Barcelona. Dar nu pot să încep chiar aşa…

Nu sunt neapărat un fan al lui Proust. Am devenit mai degrabă un fan al lui Beigbeder. Şi nu pentru că 29,9 RON a fost ultima carte citită (fun fact : la PRICE.RO, cartea e trecută la secţiunea “cărţi pentru copii“, ori… romanul nu-i tocmai în target-ul ăsta, dacă înţelegeţi aluzia), ci pentru că are curajul să-şi înceapă cartea aşa:

Totul e provizoriu: dragostea, arta, planeta Pământ, voi, eu. Moartea e atât de inevitabilă, încât îi ia pe toţi prin surprindere. Cum poţi şti dacă ziua asta nu e ultima? Crezi că ai tot timpul. Şi, pe urmă, dintr-o dată, s-a zis, te îneci, sfârşitul timpului regulamentar. Moartea este singura întâlnire pe care nu o ai notată în agendă. [...]

Lucrez în publicitate: ei da, poluez universul. Sunt tipul care vă vinde rahat. Ăla de vă face să visaţi la lucruri pe care n-o să le aveţi niciodată. Cer veşnic albastru, gagici care nu-s niciodată nasoale, o fericire perfectă, retuşată în Photoshop. Imagini bibilite, muzică ultimul răcnet. Când veţi reuşi, economisind la sânge, să vă trageţi maşina visurilor voastre, cea pe care am promovat-o în ultima mea campanie, eu o voi fi trecut deja la demodate. Am un avans de trei puncte şi am eu grijă întotdeauna să vă frustrez. Glamour este o ţară unde nu ajungi niciodată. Vă droghez cu noutatea, iar avantajul noutăţii e că niciodată nu rămâne nouă. Există întotdeauna o noutate proaspătă, care s-o învechească pe precedenta. Apostolatul meu e să vă fac să vă curgă balele. În profesia mea, nimeni nu vă doreşte fericirea, pentru că oamenii fericiţi nu consumă. [...]

Eu decretez ce este Adevărat, ce este Frumos, ce este Bun. Eu conduc casting-ul manechinelor care, peste şase luni, or să vă facă scula băţ. Tot văzându-le puse pe panouri, ajungeţi să le botezaţi top-modele. Fătuţele mele vor traumatiza orice femeie care are peste 14 ani. Îmi veţi idolatriza opţiunile. Cu cât mă joc cu subconştientul vostru, cu atât veţi fi mai supuşi. [...]

Toate astea probabil că nu vă fac să mă priviţi cu prea multă simpatie. În general, când începi o carte, trebuie să faci în aşa fel încât să fii atractiv, dar eu nu vreau să maschez adevărul: nu sunt un narator amabil. În realitate, aş fi mai curând genul mare japiţă, care face zob tot ce atinge. Idealul ar fi să începeţi să mă detestaţi înainte de a detesta şi vremurile care m-au creat.

O sinceritate pur teatrală, care serveşte unui scop evident, dar de care majoritatea oamenilor din jur n-or să fie capabili niciodată.

Sinceritate.

Cuvânt cu prea multă încărcătură subiectivă sau subiectivizantă. Nimeni nu poate fi întrutotul obiectiv când îl rosteşte. Sinceritatea e în permanenţă parşivă şi părtinitoare, un ideal moral contondent cu care merită să dai în cap oricui are insolenţa să-ţi lovească ego-ul într-un fel sau altul, prin nepăsare, uitare, intenţie sau rea voinţă.

Sincer vă spun, a trecut mai bine de-o lună de când am revenit în Bucureşti… şi încă nu mi-am revenit complet. Momentul de “back to reality” încă nu s-a terminat. Un vis frumos, ceva poate prea frumos să fie adevărat… cel puţin nu acum.

M-am lămurit cu privire la multe lucruri în ultima lună, de când am revenit din Barcelona. M-am lămurit că România n-o să ajungă niciodată la nivelul de civilizaţie, de calitate umană, de stil şi arhitectură. Şi niciodată nu e un cuvânt mare, de emfază. Pur şi simplu nu suntem capabili de aşa ceva, oricât de mulţi ar fi oamenii cu bune intenţii şi cu suflet superior, cu voinţă de fier şi cu atitudinea potrivită. De ce? Pentru că NU se poate. Răspunsul la orice întrebare încărcată de sens şi speranţă şi legată de paralelismul cultural şi social dintre România şi Occident are un singur răspuns - aşa cum zice şi Alex - NU.

Dar… până la urmă asta-i viaţa, nu?

Şi sincer, mi se pare mult mai challenging să reuşeşti unde e mai greu (din multe puncte de vedere foarte practice) decât unde e mai uşor. Mai ales că România în general şi Bucureştiul (plus Braşov, Sibiu, Timişoara, Cluj, Iaşi şi Constanţa) în particular îmi dau mie personal o stare destul de bună în general.

Şi ca să fiu sincer, cred că mi-ar fi frică să mă mut definitiv altundeva. Nu neapărat pentru că mi-ar fi teamă că ajung ca Radu, căruia dorul de ţară şi de (aproape) tot ce-nseamnă ea îi mănâncă nopţile şi-l răcesc interior, ci pentru că pur şi simplu mi-e frică de o schimbare de asemenea magnitudine. Probabil că încă am ceva de pierdut aici… pentru că se zice că dacă te dezrădăcinezi, nu trebuie să simţi că ai nimic de pierdut.

Barcelona.

Cel mai frumos oraş din lume.

Şi n-o zic eu. Eu nu-s aşa plimbat prin lume, n-am cu ce să compar. O zic prieteni, rude şi apropiaţi mult mai experimentaţi decât mine, care au fost prin toată lumea, din Sri Lanka până în America Latină şi din Africa până în Japonia. Puţine îi depăşesc frumuseţea pragmatică, întruchiparea unui sistem aproape perfect, uns până la cele mai mici detalii de minţi luminate ca a lui Gaudi şi de bunăvoinţa şi spiritul superior (în toate sensurile, de la cel propriu până la atitudine) şi burghez al băştinaşilor cosmopoliţi. Atât de cosmopoliţi încât şi-au dat seama ce înseamnă “moştenire culturală” cu mult înainte să putem noi spune că există mână de arhitect adevărat în România.

Totul e bilingv. În spaniolă şi catalană (limba de baştină, un fel de galică generală, combinaţie franţuzită de dialecte spaniole care… culmea, sună cam ca portugheza). Şi, pe alocuri, chiar trilingv (engleza e totuşi cea mai răspândită limbă). Ştiind doar engleză, te descurcai oriunde, chiar dacă nu perfect şi nu foarte uşor pe alocuri.

Infrastructură perfectă, călătorii extrem de facile (deşi nu foarte ieftine) cam pe oriunde dorea inimioara… şi totul mergea ceas. Am profitat de ocazie să vizităm şi una din cele mai frumoase localităţi anexate Barcelonei, Tarragona, care e o staţiune la Mediterana parcă scoasă din cărţile cu poveşti frumoase.

Dacă n-aţi auzit de Gaudi, înseamnă că n-aţi avut nicio treabă niciodată cu vreo latură a arhitecturii sau a artei moderne în general. N-o să spun eu prea multe. Spune Wikipedia şi spun imaginile de mai jos (sper eu) suficient. Barcelona e doldora de mărci ale geniului acestui om, şi catalunii sunt printre cei mai inteligenţi şi mai pragmatici imitatori ai obiectelor, ideilor şi stilului propagat de Gaudi în zonă.

N-ai cum să vezi tot ce trebuie neapărat să vezi în zece zile, cât am stat eu acolo. Pur şi simplu, fizic vorbind, nu ai timpul necesar. Mai ales dacă-ţi propui să foloseşti metroul doar când e absolută nevoie şi în rest să mergi pe jos. De mers pe jos cred că am mers 10 km pe zi cel puţin, fără să ţinem cont de perioadele de vizitat monumente, muzee, porturi, acvarii, pieţe, magazine (!!! miile de magazine) şi câte şi mai câte. Concluzia e că voi reveni în mod cert în Barcelona pentru câteva luni, cândva… când se va putea.

Apropo de fotografii, că tot am adus vorba de ele… au fost cam 6000 la număr. Şi mi se pare că n-am surprins tot ce vroiam să surprind. Aveam momente când eram tras de prieteni de ciuf fiindcă ne grăbeam şi eu stăteam să mai prind câte-un cadru.

Evident, am uploadat doar câteva, care mi s-au părut relevante. Dacă vă plac, voi mai pune…

“Orice călătorie e o lecţie de viaţă“, spunea un prieten, fost coleg de birou. Şi mare dreptate avea… Când eşti în altă parte decât în coordonatele familiare, lucrurile devin brusc aşa cum sunt de fapt, şi nu cum eşti antrenat să le percepi. Nu mai eşti orb la contextul în care trăieşti, devenit rutină monotonă, din simplul motiv că firea umană e făcută să se minuneze de tot ce e altfel. Ai mai mult timp să analizezi lucrurile, să vezi detalii acolo unde în mod normal nu le-ai vedea. Eşti mai atent, fiindcă ţi-ar părea rău dacă ai pierde ceva. E un fel de fascinaţie infantilă pentru lumea nouă, în continuă descoperire. Nu ştiu cât ţi-ar trebui să călătoreşti ca să nu stai să caşti gura la câte-un monument total ieşit din comun sau la câte-o scenă absolut banală, dar cu actori şi cadru cu care nu eşti deloc familiarizat… nu ştiu dacă îţi “trece” vreodată foamea de analiză, mai ales dacă se spune că ai şi-un ochi critic şi antrenat vizual. Cert e că în Barcelona iubeam pur şi simplu să stau şi să privesc oamenii şi locurile, un comportament pe care doar ceva ieşit în mod abisal din comun mi l-ar mai putea declanşa, mai ales atunci când sunt grăbit. Barcelona mă determina să fac lucruri foarte uşor etichetabile drept pierdere de vreme aici, cu satisfacţii nebănuite.

Oricum, dacă n-aţi fost niciodată în Barcelona, pregătiţi-vă pentru o “călătorie vizuală” foarte antrenantă… sper să savuraţi ce-am apucat eu să surprind in “Perla Cataluniei”.

P.S.

N-am de gând să mai neglijez blogul aşa mult. Doar că pur şi simplu trebuia să scriu de Barcelona, şi nu prea îmi găseam cuvintele. Scuzele de rigoare pentru cititori…