Pe scurt:

• IE8 beta download. Singurul browser care a reuşit să iasă perfect din Acid test. Asta înseamnă box model serios, clipping şi layering logic şi în general rai pentru developerii CSS. De fapt, IE8 se pare că e la fel de varză ca predecesorii, şi de fapt nu trece Acid2. Ce să mai vorbim de Acid3… via
• Pe lângă nişte filme extraordinare (probabil cel mai bine investit timp online de văzut filme), TED.com se pare că a avut şi nişte probleme, de care i-a păsat abia după câteva zile. Se întâmplă şi pe la case mai mari, deci…
• Suntem puţin atenţi şi observăm de la prieteni şi foşti colegi cum merge industria. Cu lux de amănunte chiar. Orice asemănare e pur voită.
• Dacă toată lumea ar iubi detaliile (şi ar lucra propunerile iniţiale de design cu gray boxes şi chestii nefinisate, pentru ca pe parcurs să cizeleze şi să perfecţioneze elementele de interfaţă), lumea web design-ului ar fi mai bună. Dacă lumea s-ar dedica studiilor de creativitate şi ar da frâu liber imaginaţiei operaţionale (şi nu numai), lumea web design-ului ar fi perfectă.

Şi cireaşa: aşteptaţi-vă la lansări şi anunţuri zilele astea. Definitivăm chestiuni legale şi probleme de marketing şi punem pe tavă câteva chestii mişto.

Pe scurt:

• Sunet execrabil. Filme cu balans în pom. Nu am auzit (cred că nimeni din sală n-a auzit, de fapt) NIMIC din ce tot spuneau stimabilii filmaţi de IQAds. Nici microfoanele nu erau foarte bine egalizate.
• Vânzoleală şi mişcare browniană, haos şi nestare. Mi se pare mie, sau ediţia asta a fost organizată cu mult mai puţini bani decât restul? Şi probabil c-a şi venit mai multă lume decât de obicei…
• Deşi sunasem încă de luni, cu confirmare marţi, şi ajunsesem la Music Club de la 19:30, stimabilii au abolit conceptul de masă rezervată, şi am ajuns să stau două ore în picioare.
• Se cam vorbea despre nimic, generalităţi şi panseluţe, de parcă nu era toată lumea din sală conectată la fenomen. Bad idea. Noroc cu întrebările din public (unele din ele, cel puţin).
• Dl Novac n-a citit post-it-urile integral. Am întrebat pe stimabilii de la AdEvo şi Arbo “Care e preţul succesului?” şi mai jos am scris cu majuscule CPA şi CPS, fiincă eram foarte curios despre asta. Acronimele n-au fost citite, şi a sunat a întrebare retorico-romantică. Not cool.
• Publicitatea pe bloguri e subiect controversat. Vom vedea în ce măsură ideile pe care le avem se mulează pe “concluziile” trase aseară… Da, avem idei. Wait and see…

Zoso are poze.

În mod normal, răspunsul ar fi “nimeni”.

Cu toate astea, întrebarea e uşor incompletă pentru a filtra strict Don Quijoţii.

Poate-ar trebui să fie ceva de genul…

Cine mai crede în sistemul de astăzi din România, în care sunt încă implicaţi profesorii părinţilor noştri?

…şi nu doar ca nişte respectabili consultanţi şi deontologi, cum ar fi de înţeles “într-o ţară normală“, ci drept promotori a pestilenţei comunistoide şi a regresului, din cele mai înalte ranguri ale tutelei universităţilor mioritice.

Idealul învăţământului e ştiut de orice elev în clasa-ntâia. Transmiterea cunoştinţelor de bază pentru împlinirea profesională şi un rol activ în societate decurge însă astăzi oricum, numai bine nu.

Discutam acum puţin timp pe blogul lui Scribu despre sistemul românesc în general, şi despre cât de important e să ai o diplomă amărâtă, cu care să-ţi înveseleşti ego-ul şi probabil părinţii, dar nu şi portmoneul sau CV-ul. Majoritatea oamenilor care se decid acum să aleagă facultăţi sunt, în naivitatea caracteristică (intactă datorită ignoranţei odraslelor şi tutorilor), convinşi fără drept de apel că vor ieşi exact ce le scrie pe patalama. Vorba aia, eşti Doctor dacă termini medicina!

Bună glumă, ştiu.

Colegii de suferinţă din Politehnică (da, mă refer la cei care copiază în draci ca să treacă de toate materiile alea inutile şi aberant de dificile) ştiu poate cel mai bine ce vreau să spun.

Imaginea şcolii de azi

Pe scurt - până în liceu inclusiv îţi creează fundamente solide şi “multilateral dezvoltate”, astfel încât să-ţi faci o vagă idee despre ce-ţi place să faci cu viaţa ta mai departe, încercând din toate câte puţin.

După liceu, începe să se împută groaznic, şi cu excepţia facultăţilor vocaţionale (medicină, arte, poate) şi a celor hiperspecializate (limba chineză, sic!), cu toţii intră în sistem în genul cărnii macre din The Wall şi ies carne tocată mărunt - un amalgam incert de materie gri şi insipidă.

Sistemul dă greş în noutate şi actualitate, în practică şi în promovarea adevăratelor valori, a “best practices”. Mai grav - sunt facultăţi care nici măcar nu reuşesc să pună bazele!

Ce cred părinţii?

Ghizii generaţiei din banii căreia vom mânca carne tocată la pensie flirtează cu viziuni idilice ale arhipotentei diplome placată cu aur de 24 de carate.

Diplomă care le face plozii sclipitori şi la fel de potenţi ca diploma plătită tocită pe băncile facultăţii.

Diplomă care valorează mai puţin decât o ceapă degerată în 90% din cazuri, şi care nu înseamnă nimic în ochii unui angajator care vrea rezultate şi muncă de la tine, nu aere de absolvent.

Şi sunt puţine domenii în care o diplomă românească poate să ateste cum trebuie profesionalismul de care se crede că ar trebui să dai dovadă. Deasemenea, sunt puţini angajatori serioşi care nu-ţi râd în faţă când le fâlfâi pe la nas patalamaua şi tu de fapt nu ştii nici măcar să faci chestiile de bază la un eventual job.

Cine ne credem noi, să cerem lucruri mai bune?

Dojo spunea acum ceva vreme de valoarea noastră reală. Pe care ne-o supralicităm, din câte susţine ea.

E mai bine, deci, să nu mai “băgăm botic” şi să “ne vedem de educaţie aşa cum este”, pierzând ani buni de perfecţionare profesională?

Cine ştie?

Şi mai ales - pe o notă strict personală… cui îi pasă?

Idei

Schimbări la nivelul profesorilor tineri care iau atitudine.

Am prieteni care încă rezistă la AC-ul Politehnicii şi spun că sunt exemplare rare, care încearcă din răsputeri să ia atitudine într-un fel sau altul. Oameni tineri, de ~30 de ani, buni profesionişti şi didacţi, care instigă cu orice ocazie pe care-o au la acţiune.

Momentan însă, sunt 1 la 100.

Schimbări la nivelul mentalităţilor pasive ale studenţilor.

DA, suntem obişnuiţi să ni se dea de-a gata, sau - mai grav - să nu comentăm când vedem nereguli.

Evident, schimbările încep cu noi.

Momentan însă, ne lovim de ziduri prea înalte, fără ecou.

Schimbări la nivelul strategiei generale.

Dacă sistemul ne forţează, măcar de nevoie, percutăm şi ne străduim mai tare.

Momentan însă, sunt prea mulţi oameni care trebuie în posturile care trebuie ca să se întâmple ceva deceniul ăsta.

Poate au generaţiile următoare mai mult noroc.

În loc de concluzie…

Citez comentariul scris la postul lui Scribu:

Daţi la ce vreţi voi, măi oameni buni. Dar atâta timp cât nu ştiţi deja ce vreţi când daţi admiterea, nu vă aşteptaţi să vă lumineze facultatea. Facultăţile din România sunt varză, cu foarte foarte puţine excepţii (vocaţionale, de obicei, deci dacă nu sunteţi convinşi că asta vreţi, oricum n-are rost să vă duceţi acolo).

Dacă mergeţi la ceva facil care să vă lase timp să exploraţi şi nu sunteţi delăsători şi comozi, totul o să se lege până la urmă. Din Politehnică nu ieşi în cei patru ani programaţi decât dacă ai premii serioase la naţionale la fizici şi matematici, dacă stai toată ziua să dibuieşti ce îţi cer profii ăia (în mare parte trecuţi de 70 de ani şi excesiv de idioţi sau stricţi), sau pur şi simplu îţi perfecţionezi rugăciunile şi tehnicile de copiere.

Either way, NU ai viaţă socială decât la nivel minim, şi NU poţi să ţii un serviciu serios in paralel. Cel puţin nu la Automatică şi Calculatoare…

Aveţi cu toţii impresia TOTAL GREŞITĂ că ce faci în facultate aia ieşi.

Ştiu arhitecţi care-s PM (project manageri) pe proiecte IT de milioane de dolari. Ştiu medicinişti dealeri auto. Ştiu aseişti designeri de succes. Ştiu oameni fără facultate care sunt recunoscuţi internaţional ca fiind guru în reţelistică.

NU VĂ BAZAŢI PE FACULTATE! Asta tot încerc să vă zic. DIPLOMA e un rahat, şi o să mai fie aşa până dispar profii care au acum monopolul peste întreg sistemul de învăţământ superior românesc.

Deal with it!

Deal with it, pentru că totul se reduce la pasiune şi la cum îţi învingi frica şi lenea! Lucru punctat excelent şi de Andrei.

______________

Now… back to work!

______________

P.S.

Acum văd că şi Vladimir Oane a scris ceva despre asta.

După upgrade-ul cu cântec făcut de Webfactor (care în rest sunt băieţi serioşi şi de treabă) şi după ce-am luat la periat puţin plugin-urile instalate, la recomandarea lor, am descoperit şi de ce se încarcă greu site-ul şi o posibilă cauză a problemelor cu diacriticele - incompatibilitatea unor plugin-uri. (Wassup cu Simple Tags, cred)

O să testez, să mă conving că lucrurile sunt în regulă, dar momentan pare OK.

Ideea e că n-am mai postat aşa des în ultima vreme mai mult din silă faţă de simbolurile alea aiurea de pe blog.

Oricum, pe aceeaşi linie de “problem-solving”, the main news is…

Mi-am recuperat copilu’

Da, e adevărat. După nuştiucâte zile de aşteptare, am camera la mine, acumulatorii la încărcat, am mai luat şi-un card de 4GB şi sunt gata să recuperez zecile şi sutele de fotografii pe care n-am putut să le fac anul ăsta.

Evident, camera trebuie testată, dar sunt în extaz că funcţionează.

Aşteptaţi-vă la infuzie foto pe flickr, şi în curând pe galeria personală, care va fi pe viorelmocanu.ro şi va fi dezvoltată de mine având în vedere discuţii cu mai mulţi fotografi care-şi doreau facilităţi pe care le-am notat punctual…

Legat de DM.ro

Am câteva lucruri de spus. Băieţii de la service sunt chiar OK, eventually. Încă am însă o problemă cu faptul că n-au pe stoc electronice “pentru schimb în caz de service prelungit“. Chestie care e politică managerială. Bad, bad idea…

Adică ar fi evitat integral toate neplăcerile dacă mi-ar fi spus de la început:

domne, service-ul Nikon în România, Skin, e încet de tot (le ia câte 3-4 zile să monteze o amărâtă de piesă de schimb într-un amărât de aparat foto), şi suntem convinşi că ar fi OK să iei un aparat identic de la noi din stoc, să-l foloseşti până ţi-l repară colaboratorii noştri

…aş fi reacţionat muult mai paşnic decât am făcut-o până acum.

Ar fi fost OK şi dacă ar fi presat Skin-ul mai abitir decât i-am presat eu pe ei… fiindcă pe lângă OPC, faptul că atunci când la search după “dm.ro” pe google, postul meu apărea undeva pe prima pagină, după site-ul lor, le-a ridicat câteva semne de întrebare (şi exclamare)… Şi abia de atunci au inceput lucrurile să se pună în mişcare. Bad, bad idea…

Oricum, sper ca lucrurile să fie în regulă în cele din urmă.

Hosting-ul meu a facut un upgrade pe Core 5.

Hosting-ul meu n-a descoperit ca Apache-ul (si probabil si MySQL-ul) are probleme de atunci. Asta s-a intamplat acum doua zile.

Daca vedeti gogomarle in alte posturi, ei bine ALEA-s diacriticele mele. Baza de date e OK, setarile Wordpress-ului sunt OK…

Tot ce pot sa fac e sa astept. Tot ce puteti face voi ca sa cititi calumea articole din urma e sa dati refresh de cateva ori. In mod normal ar trebui sa-si revina cateodata.

OK.

Revenim la problemă. Ştim deja foarte bine că DM.ro înseamnă service de căcat.

Dar OPC? Şi OPC-ul?…

Intru pe site-ul lor oficial.

Caut Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor Bucureşti.

O şi găsesc.

Are datele următoare:

Sun la primul număr. Ocupat. Repet operaţiunea de vreo 10 ori. Moment în care, VICTORIE!…

… intră fax-ul.

Îmi scapă o înjurătură scurtă printre dinţi.

Sun la celălalt număr. Ocupat. Repet operaţiunea de vreo 40 (!!!) de ori. Moment în care, VICTORIE! Răspunde telefonista de serviciu.

Uochei.

Sun la 0219660.

POFTIM???

OK, breathe in, breathe out…

Încerc să înscriu reclamaţie online. Dacă găsesc un scanner funcţional. Vă ţin la curent…

UPDATES:

Mda, acum scanez. Textul e deja în pagină. Am scanat, am ataşat şi am trimis cererea. Sunt curios cât durează până mă sună…

Ahem, citez:

Şi am şi primul podcast, ladies and gents. Cu al doilea apel la OPC. Calitate slabă de tot şi sonor aiurea, sorry about that.

După o încercare nereuşită de somn, sunt treaz devreme şi am timp să sedimentez ultimile zile.

Se pare că somnul ca marş forţat (necesar datorită importanţei întâlnirii de azi dimineaţă) nu prea-mi prieşte, lucru care dovedeşte o dată în plus că nu mi s-ar potrivi deloc un “nine to five”, pentru care aş fi forţat să fac compromisuri. Mă mir cum n-am ajuns mai devreme la concluzia asta…

Living for today

Lăsând somnul la o parte, ultimile zile sunt pline de revolte şi de mişcări. Agitaţie de primăvară, cam aşa receptez eu totul. Trist e că mare parte mă vizează direct în cel mai prost mod posibil.

După ce am ajuns la concluzia că DM.ro e definiţia service-ului de căcat, şi am adus vorba de românismele ieftine din relaţia mea cu ei, am realizat că au şi alţi oameni reacţii la proasta atmosferă generată de însăşi originea românească a unor produse, servicii sau mentalităţi.

Spre exemplu, Aurelian constată că două companii comparabile (dacă nu identice) ca target şi gen de servicii posedă abilităţi diferite de tratare a clienţilor. În timp ce străinii comunică în cel mai scurt timp posibil cu potenţialii lor clienţi şi le explică fără a forţa nota şi fără a se enerva despre întreaga lor ofertă imediat ce începe programul de business la ei, românii sunt nesimţiţi, dau impresia că-i deranjezi sau că îţi fac un serviciu enorm dacă te lasă să cumperi de la ei, sunt opaci, după ce pătrunzi în sistem prin subterfugii caracteristice sunt şi neserioşi şi răspund la cereri de ofertă cu trei zile întârziere… sau niciodată. Aurelian rămâne să afle lucrul ăsta, la un moment dat.

Pe de altă parte, Radu critică doi “iluştri” oameni români de televiziune (de care, incidental, am auzit şi eu* şi îmi par mai serioşi decât restul de plebe de “entertainment”) care fac mişto de Băsescu fiindcă ştie o engleză de baltă. Evident, faptul că Băsescu face parte din generaţia care a făcut rusă pe pâine în loc să înveţe din toate părţile şi sursele engleză, ca ăştia din noi născuţi mai aproape de Revoluţie, nu e relevant. Nu e relevant nici faptul că engleza nu e limbă naţională şi chiar dacă eşti şef de stat sau măturător de stradă, nimeni nu pufneşte în râs în auditoriu - ca în şcoala generală - când zici mici aiureli ca “I’ll be straight with you” încercând să spui un fel de “voi fi direct cu dumneavoastră”. Amfitrionii aveau impresia că tâmpitul de Băse o să ne facă de râs şi că jurnaliştii englezi o să-i caricaturizeze stângăcia prompt şi tăios, aşa cum au făcut, nenorociţii, cu toate gafele diplomatice, politice şi economice româneşti. Cu alte cuvinte, victimizau şi îşi făceau autoironia caracteristică oricărui român care se respectă. Plus că erau şi excesiv de caustici şi fără scrupule, aşa cum îi stă bine unui român sadea. CUM să ştie un preşedinte de ţară mai puţină engleză ca iluştrii domni?

Suntem atât de obişnuiţi să fim ultimii, să fim luaţi peste picior, să fim călcaţi în picioare, să ne fie desconsiderate drepturile, să ne fie accentuate slăbiciunile, să ne mândrim şi noi cu ce căcat putem, ca să ne bage şi ăia mari în seamă cât de cât, să ne dea resturi de la masa lor îmbelşugată la care salivăm - tacit, să nu deranjăm prea tare - ca nişte lihniţi care n-au mai sperat în viaţa lor la aşa ceva…

Suntem atât de obişnuiţi să tragem tare ca să ajungem undeva, şi cu două secunde înainte să reuşim, să ne înecăm ca o minoritate etnică la mal.

Suntem atât de obişnuiţi să ne fălim cu mândriile ţării, fie ele resurse naturale sau umane, şi să fim orbi la toată cocina din jurul nostru, aşteptând să dea primăria la o parte zăpada, că nu e treaba noastră…

Suntem atât de obişnuiţi să apelăm la Drăcică şi Lăcică, veri, cumnaţi, colegi, prieteni, prieteni ai prietenilor, să dăm şpagă şi să luăm şpagă doar ca să facem societatea asta involuată să intre în mişcare browniană, în ideea “ciocu’ mic şi joc de glezne” sau “scriţi, băieţi, orice, numa scriţi!”…

Suntem atât e obişnuiţi să facem lucruri din inerţie şi să ne lipsească pasiunea, să ne liniştim cu gândul că ea nu mai există, sau să spunem că strugurii sunt acri şi că pasiunea e o extremă care poate s-o dea - Doamne fereşte-ne de Van Gogh - în nebunie şi moarte.

Suntem atât de obişnuiţi să ne fie frică de moarte şi frică în general.

Suntem atât de obişnuiţi să fim puturoşi şi să ne lipsească onoarea…

Suntem atât de obişnuiţi să arătăm cu degetul la alţii şi să nu ne putem autoanaliza, suntem atât de mândri de vreun succes oarecare - minor sau major - şi atât de uituci cu persoanele care ne-au ajutat să ajungem acolo, suntem atât de lacomi după recunoaştere şi bani şi atât de vanitoşi şi excentrici în a-i cheltui, de parc-ai zice că suntem un popor de mici Becali, cu salariul mediu pe economie similar cu al unei mari Africi.

Suntem atât de obişnuiţi să fim furaţi pe faţă de câte un Niţulescu (prietenii ştiu de ce), Videanu, Vântu sau naiba mai ştie cine, suntem atât de obişnuiţi să ne văităm pe la toţi care au răbdare să ne asculte, suntem atât de obişnuiţi să fim pasivi şi nepăsători, să fim “lasă bă că merge aşa”, să cântăm despre bani, maşini, curve şi ura pe care ne-o poartă duşmanii, că suntem cei mai tari, mânca-ţi-aş…

Suntem atât de obişnuiţi să ni se rupă, şi miserupia asta, combinată cu agresivitatea animalului speriat din cuşcă sau a prostului-fudul.ro să ne distrugă orice fărâmă de civilizaţie rămasă în moştenirea genetică sau furată de la alţii mai deştepţi ca noi…

Băi, pe bune, mi se pare şi mie câteodată că degeaba a fost Revoluţie.
Sau dacă n-a fost degeaba, ne facem iluzii c-o să ne trezim mai devreme de 2200, aşa cum zicea şi Alex într-un articol poate prea puţin băgat în seamă faţă de cât merita.

You may say I’m a dreamer…

Voi v-aţi imaginat vreodată cum ar fi să existe mişcări sociale determinate de societate însăşi, şi nu de interese politice sau de organizaţii cu direcţii bizare?

Sau cum ar fi ca pentru o zi, fiecare om din ţara asta să se simtă mândru că e român, conştientizând că i-au dispărut din tiparele zilnice toate actele distructive, subversive, regresive şi agresive caracteristice unei vieţi chinuite şi submediocre?

Sau de ce are divertismentul ieftin şi pueril aşa de mult succes? Oare suntem chiar atât de proşti şi încercăm să ne demonstrăm în mod constant că nu-i aşa? Sau faptul că suntem permeabili la distracţii aiuristice e doar un semn de oboseală cronică, de slăbiciune a metabolismului nostru etic şi spiritual, şi românii, ca popor, preferă injecţii scurte şi nedureroase de fantezie facilă care să-i ia gândul de la o zi de căcat dintr-o viaţă de căcat pe care are impresia că n-o poate schimba? Un fel de alternativă la a-ţi bate nevasta ca să scapi de frustrările tâmpeniei în care ai picat prin simpla ta pasivitate…

Sunt curios…

* - eu n-am TV de vreo trei ani de zile, şi nu mă mai uit de vreo patru-cinci…