Blogul lui Viorel

Cu ceva întârziere, dau şi eu sfoară în ţară despre încotro 2008, care este un proiect independent care îşi propune să reunească cele mai bune lucrări vizuale realizate în anii 2007 şi 2008 de către autori români, indiferent de ţara unde locuiesc.

încotro îşi propune să fie un etalon, o rampă de lansare, o sursă de dialog şi o interfaţă între universul vizual românesc şi cel din afara ţării.

Lucrările selecţionate vor fi incluse într-un site web şi o revistă PDF ce vor fi lansate în ultimul trimestru al anului 2008.

încotro este o iniţiativă a lui Tudor Prisăcariu realizată cu sprijinul Fundaţiei Familiei Raţiu.

Nu există restricţii în privinţa mediului în care au fost realizate lucrările, fiind luate în considerare fotografiile, ilustraţiile, posterele, siteurile web, identităţile vizuale, grafurile, instalaţiile, lucrările video, picturile, etc.

Acum vreo trei ani am renunţat la abonamentul TV şi la televizor în sine. Şi deşi plănuiesc un Wii Revolution curând, sunt convins că nu am nevoie de televizor şi că toate informaţiile de care am nevoie îmi vor parveni din web şi puţin radio.

Videoclipul de mai sus e uşor de aplicat şi pentru România. Chiar dacă acoperirea e ceva mai uniformă între continente (cu excepţia Africii probabil), violurile şi alegerile umplu clar peste trei sferturi din volumul de ştiri la care suntem supuşi în fiecare zi.

Ce “bine”!

Ultimile două săptămâni, din diverse motive şi mai mult sau mai puţin voit, am luat o pauză de la feed reader şi de la twitter şi de la tot ce înseamnă online în general şi m-am focusat pe proiecte personale, călătorii şi alternative de petrecere a timpului liber.

Îmi propusesem mai multe, marile perdante ale acestei perioade fiind cele câteva romane pe care fie le-am început fie am salivat pe lângă ele şi n-am apucat să le savurez cum trebuie. Pe lângă beletistică însă, încep să fiu mulţumit de direcţia pe care o iau lucrurile pentru mine. Semn… rău, cred. Trebuie să redevin pretenţios şi cârcotaş probabil.

Cert e că am revenit şi am făcut o listă de lucruri care merită reţinute din muntele de feed-uri proaspete:
Continue Reading »

Cică s-a confirmat.

Cypress Hill completează o vară fuarte tare.

Calendarul meu de până acum:

P.S.

Acum câţiva ani, dacă îmi spunea cineva că o să apuc să văd nume ca Prodigy, Europe, Faithless, Muse, Iron Maiden, Metallica, Def Leppard, Whitesnake, Deep Purple, Leonard Cohen, Rolling Stones, Judas Priest sau Cypress Hill îi spuneam că visează foarte frumos şi îi răspundeam că mă mulţumesc cu Iris, Luna Amară şi în cele mai ude vise, Metallica oriunde prin Europa.

Şi chiar dacă nu mă pasionează prea tare Lenny Kravitz, Kylie Minogue, Manic Street Preachers, Alphaville, Demis Russos sau Nelly Furtado, se pare că industria românească de showmaking se maturizează şi începe să prindă curaj şi contracte interesante.

La mai mare şi mai bine, atât le (şi ne) doresc. Nu de-alta, dar am fost şi spectator şi presă şi organizator la diverse concerte, şi a fost cam jale ce s-a întâmplat. Sper să înveţe toată lumea din greşeli.

Din păcate nu, nu fuste.

• Ieri, Octavian mi-a dat link către nişte experimente superbe în Flash. Vă recomand FLIP!, Big long now, Please touch me, etc.
• Calacanis, Arrington şi Stilgherrian îşi înfruntă părerile (a se citi ego-urile) despre cum să porneşti un startup şi să tratezi angajaţii. Must read. via
• Nu ştiam că pidjin.net are aşa mult “succes”… What’s going on, guys?
  Typo, my bad!
• Tehnica HDR e una din cele mai folosite în ultima vreme. Puteţi vedea nişte exemple de fotografii superbe care o folosesc în Smashing Magazine-ul de azi.
• Ne apropiem cu paşi repezi de o nouă nebunie generală. Abia aştept Starcraft 2! (aveţi trailer şi fact sheet la miserupia.ro)
• Zully scrie din casă nouă despre tendinţe şi oameni şi frustrări. Subiectiv, în stilul care-mi place la nebunie şi pe care l-am recunoscut în ambele ei romane (citite de curând).
• A înnebunit toată lumea! Misoginilor! Apropo, am şi eu un banc…
  Ştiaţi că există trei femei la volan?
  Femei care şofează, femei care şoferă şi femei care şoferesc….c-aşa e-n tenis!

OK, acum trebuie să ajung la birou.

Ieri am aflat că:

• Bucureştiul e singurul oraş din Europa continentală în care funcţionează impecabil prioritatea de stânga.
• Cu cât ai mai mulţi cai putere şi mai mult tupeu, cu atât eşti mai penibil. Cu toate astea, tancurile şi elefanţii înving întotdeauna în lupta pentru prioritate din jungla dâmboviţeană.
• Cel mai proeminent şofer mitic e nervosul grăbit, claxonist şi vitezoman. Să dai peste el e durere, dar să mergi cu el în maşină e criminal. O experienţă care atinge apogeul contrastelor, şi care pe mine unul m-a stârnit la o bucată bună de râs.
• Mai există şi taximetrişti fericiţi. Spre exemplu, cei care la 4 jumate dimineaţa se urcă cu două domnişoare cu fuste mini pe locurile din spate şi sting aparatul după zece secunde.
• Dacă le dai de înţeles că le dai şpagă, sau dacă îi ridici în slăvi şi le ceri umil sfatul legat de rută, se vor scoborî din preaînaltele lor ceruri şi-ţi vor sugera un traseu care să vă scape de înghesuiala şi traficul unei zile pline prin centru.
• Dacă te uiţi la ei cu o anume privire (de om cu katana în rucsac), n-o să refuze nici o (sau nicio? :|) cursă.
• Din când în când, dai peste un vorbăreţ care preferă să intre în primul stâlp decât să piardă firul poveştii, pe care ţi-o relatează cu lux de amănunte, când ştie că are cursă lungă de făcut.

Ieri am avut mai multe drumuri de făcut, pe toate cu taxiul, din raţiuni obiective… Am mai apucat să prind şi eu pulsul Capitalei la ore de vârf, şi mi-am amintit de ce n-am dat banii pe maşină încă.

În mod normal, răspunsul ar fi “nimeni”.

Cu toate astea, întrebarea e uşor incompletă pentru a filtra strict Don Quijoţii.

Poate-ar trebui să fie ceva de genul…

Cine mai crede în sistemul de astăzi din România, în care sunt încă implicaţi profesorii părinţilor noştri?

…şi nu doar ca nişte respectabili consultanţi şi deontologi, cum ar fi de înţeles “într-o ţară normală“, ci drept promotori a pestilenţei comunistoide şi a regresului, din cele mai înalte ranguri ale tutelei universităţilor mioritice.

Idealul învăţământului e ştiut de orice elev în clasa-ntâia. Transmiterea cunoştinţelor de bază pentru împlinirea profesională şi un rol activ în societate decurge însă astăzi oricum, numai bine nu.

Discutam acum puţin timp pe blogul lui Scribu despre sistemul românesc în general, şi despre cât de important e să ai o diplomă amărâtă, cu care să-ţi înveseleşti ego-ul şi probabil părinţii, dar nu şi portmoneul sau CV-ul. Majoritatea oamenilor care se decid acum să aleagă facultăţi sunt, în naivitatea caracteristică (intactă datorită ignoranţei odraslelor şi tutorilor), convinşi fără drept de apel că vor ieşi exact ce le scrie pe patalama. Vorba aia, eşti Doctor dacă termini medicina!

Bună glumă, ştiu.

Colegii de suferinţă din Politehnică (da, mă refer la cei care copiază în draci ca să treacă de toate materiile alea inutile şi aberant de dificile) ştiu poate cel mai bine ce vreau să spun.

Imaginea şcolii de azi

Pe scurt - până în liceu inclusiv îţi creează fundamente solide şi “multilateral dezvoltate”, astfel încât să-ţi faci o vagă idee despre ce-ţi place să faci cu viaţa ta mai departe, încercând din toate câte puţin.

După liceu, începe să se împută groaznic, şi cu excepţia facultăţilor vocaţionale (medicină, arte, poate) şi a celor hiperspecializate (limba chineză, sic!), cu toţii intră în sistem în genul cărnii macre din The Wall şi ies carne tocată mărunt - un amalgam incert de materie gri şi insipidă.

Sistemul dă greş în noutate şi actualitate, în practică şi în promovarea adevăratelor valori, a “best practices”. Mai grav - sunt facultăţi care nici măcar nu reuşesc să pună bazele!

Ce cred părinţii?

Ghizii generaţiei din banii căreia vom mânca carne tocată la pensie flirtează cu viziuni idilice ale arhipotentei diplome placată cu aur de 24 de carate.

Diplomă care le face plozii sclipitori şi la fel de potenţi ca diploma plătită tocită pe băncile facultăţii.

Diplomă care valorează mai puţin decât o ceapă degerată în 90% din cazuri, şi care nu înseamnă nimic în ochii unui angajator care vrea rezultate şi muncă de la tine, nu aere de absolvent.

Şi sunt puţine domenii în care o diplomă românească poate să ateste cum trebuie profesionalismul de care se crede că ar trebui să dai dovadă. Deasemenea, sunt puţini angajatori serioşi care nu-ţi râd în faţă când le fâlfâi pe la nas patalamaua şi tu de fapt nu ştii nici măcar să faci chestiile de bază la un eventual job.

Cine ne credem noi, să cerem lucruri mai bune?

Dojo spunea acum ceva vreme de valoarea noastră reală. Pe care ne-o supralicităm, din câte susţine ea.

E mai bine, deci, să nu mai “băgăm botic” şi să “ne vedem de educaţie aşa cum este”, pierzând ani buni de perfecţionare profesională?

Cine ştie?

Şi mai ales - pe o notă strict personală… cui îi pasă?

Idei

Schimbări la nivelul profesorilor tineri care iau atitudine.

Am prieteni care încă rezistă la AC-ul Politehnicii şi spun că sunt exemplare rare, care încearcă din răsputeri să ia atitudine într-un fel sau altul. Oameni tineri, de ~30 de ani, buni profesionişti şi didacţi, care instigă cu orice ocazie pe care-o au la acţiune.

Momentan însă, sunt 1 la 100.

Schimbări la nivelul mentalităţilor pasive ale studenţilor.

DA, suntem obişnuiţi să ni se dea de-a gata, sau - mai grav - să nu comentăm când vedem nereguli.

Evident, schimbările încep cu noi.

Momentan însă, ne lovim de ziduri prea înalte, fără ecou.

Schimbări la nivelul strategiei generale.

Dacă sistemul ne forţează, măcar de nevoie, percutăm şi ne străduim mai tare.

Momentan însă, sunt prea mulţi oameni care trebuie în posturile care trebuie ca să se întâmple ceva deceniul ăsta.

Poate au generaţiile următoare mai mult noroc.

În loc de concluzie…

Citez comentariul scris la postul lui Scribu:

Daţi la ce vreţi voi, măi oameni buni. Dar atâta timp cât nu ştiţi deja ce vreţi când daţi admiterea, nu vă aşteptaţi să vă lumineze facultatea. Facultăţile din România sunt varză, cu foarte foarte puţine excepţii (vocaţionale, de obicei, deci dacă nu sunteţi convinşi că asta vreţi, oricum n-are rost să vă duceţi acolo).

Dacă mergeţi la ceva facil care să vă lase timp să exploraţi şi nu sunteţi delăsători şi comozi, totul o să se lege până la urmă. Din Politehnică nu ieşi în cei patru ani programaţi decât dacă ai premii serioase la naţionale la fizici şi matematici, dacă stai toată ziua să dibuieşti ce îţi cer profii ăia (în mare parte trecuţi de 70 de ani şi excesiv de idioţi sau stricţi), sau pur şi simplu îţi perfecţionezi rugăciunile şi tehnicile de copiere.

Either way, NU ai viaţă socială decât la nivel minim, şi NU poţi să ţii un serviciu serios in paralel. Cel puţin nu la Automatică şi Calculatoare…

Aveţi cu toţii impresia TOTAL GREŞITĂ că ce faci în facultate aia ieşi.

Ştiu arhitecţi care-s PM (project manageri) pe proiecte IT de milioane de dolari. Ştiu medicinişti dealeri auto. Ştiu aseişti designeri de succes. Ştiu oameni fără facultate care sunt recunoscuţi internaţional ca fiind guru în reţelistică.

NU VĂ BAZAŢI PE FACULTATE! Asta tot încerc să vă zic. DIPLOMA e un rahat, şi o să mai fie aşa până dispar profii care au acum monopolul peste întreg sistemul de învăţământ superior românesc.

Deal with it!

Deal with it, pentru că totul se reduce la pasiune şi la cum îţi învingi frica şi lenea! Lucru punctat excelent şi de Andrei.

______________

Now… back to work!

______________

P.S.

Acum văd că şi Vladimir Oane a scris ceva despre asta.