Despărţirile adevărate
Am scris şi-am şters postul ăsta de vreo trei ori în decurs de două zile. Nu pentru că aş fi indecis, ci pentru că am realizat progresiv că greşeam de fiecare dată când îl începeam.
Despărţirile adevărate nu sunt cele podidite de lacrimi. Niciodată, în momentul rupturii, nu se întâmplă cu adevărat să vrei să faci altceva decât să… aştepţi inevitabilul.
Despărţirile adevărate au o aură pasivă, incertă, tranzitorie. Pentru că ştii că dacă ceva face parte din tine, nu poate dispărea, nu se poate descompune ca urmare a unei despărţiri. Nimic din ce ai cu adevărat în tine nu poţi pur şi simplu să pierzi. Nimic esenţial nu se pierde aşa uşor.
Nici un mit androginic nu poate crea iluzia că existenţa e imposibilă fără legătură permanentă şi nemijlocită cu altceva sau altcineva, oricât de mult am încerca să ne minţim că avem idealuri înalte şi inimi încărcate cu iubire şi afecţiune.
Sunt momente în viaţă în care angoasele, frustrările, greutăţile şi faptul că pur şi simplu eşti om sufocă şi îneacă tot ce e mai bun în fiecare din noi. Despărţirile însă nu pot îneca nimic din ce ai certitudinea că este şi rămâne acolo. Dacă se întâmplă să răbufneşti emoţional, nu o faci pentru viitor, pentru că ai rămâne fără un agregat al fiinţei tale. Ci pentru prezent. Doar prezentul poate fi ambiguu şi delirant, şi doar prezentul tranşează durerea unei despărţiri.
E timp de toate astăzi. Poate că tocmai asta e problema.
Cu toate astea, de oricine şi orice te-ai despărţi, chiar dacă ţi se pare că nu mai ai pentru ce să te trezeşti dimineaţa şi vidul din tine urlă la zei pentru îndurare, faptul că ceva a fost, că a existat şi că a ocupat loc în timp şi spaţiu lângă tine înseamnă că se poate. Şi dacă se poate, dacă voinţa ta e suficient de mare, se va mai putea o dată. Şi de oricâte ori vrei.
Ce vreau de fapt să spun e că admir până la Dumnezeu şi-napoi oamenii care se despart de ţară cu greutate şi dor - nu pentru cineva anume, ci pentru ţară în sine.
Serios vorbind, chiar a fost un show de zile mari. Eram înconjurat de oameni care săreau ca nebunii pe fiecare melodie mai ritmată și cântau din toți plămânii, îngânând versurile lui Hetfield sau chitara lui Hammet. Toți, absolut toți știau versurile, și parcă erau o melasă neagră de capete pletoase și chelioase, unite parcă fără voia lor ca într-o mare de murmure, electrizați de chitări și tobe, luminați de show-ul excelent al regizorilor de pe ecranele din spate. Ploaia n-a făcut altceva decât să strângă și mai tare rândurile, să aducă și mai aproape trăirile și să imprime un impuls comun întregii mulțimi. Și ce dacă a plouat torențial pe alocuri? Show-ul și trupa au meritat toate Paracetamoalele și ceaiurile calde de astăzi!
