În mod normal, răspunsul ar fi “nimeni”.
Cu toate astea, întrebarea e uşor incompletă pentru a filtra strict Don Quijoţii.
Poate-ar trebui să fie ceva de genul…
Cine mai crede în sistemul de astăzi din România, în care sunt încă implicaţi profesorii părinţilor noştri?
…şi nu doar ca nişte respectabili consultanţi şi deontologi, cum ar fi de înţeles “într-o ţară normală“, ci drept promotori a pestilenţei comunistoide şi a regresului, din cele mai înalte ranguri ale tutelei universităţilor mioritice.
Idealul învăţământului e ştiut de orice elev în clasa-ntâia. Transmiterea cunoştinţelor de bază pentru împlinirea profesională şi un rol activ în societate decurge însă astăzi oricum, numai bine nu.
Discutam acum puţin timp pe blogul lui Scribu despre sistemul românesc în general, şi despre cât de important e să ai o diplomă amărâtă, cu care să-ţi înveseleşti ego-ul şi probabil părinţii, dar nu şi portmoneul sau CV-ul. Majoritatea oamenilor care se decid acum să aleagă facultăţi sunt, în naivitatea caracteristică (intactă datorită ignoranţei odraslelor şi tutorilor), convinşi fără drept de apel că vor ieşi exact ce le scrie pe patalama. Vorba aia, eşti Doctor dacă termini medicina!
Bună glumă, ştiu.
Colegii de suferinţă din Politehnică (da, mă refer la cei care copiază în draci ca să treacă de toate materiile alea inutile şi aberant de dificile) ştiu poate cel mai bine ce vreau să spun.
Imaginea şcolii de azi
Pe scurt - până în liceu inclusiv îţi creează fundamente solide şi “multilateral dezvoltate”, astfel încât să-ţi faci o vagă idee despre ce-ţi place să faci cu viaţa ta mai departe, încercând din toate câte puţin.
După liceu, începe să se împută groaznic, şi cu excepţia facultăţilor vocaţionale (medicină, arte, poate) şi a celor hiperspecializate (limba chineză, sic!), cu toţii intră în sistem în genul cărnii macre din The Wall şi ies carne tocată mărunt - un amalgam incert de materie gri şi insipidă.
Sistemul dă greş în noutate şi actualitate, în practică şi în promovarea adevăratelor valori, a “best practices”. Mai grav - sunt facultăţi care nici măcar nu reuşesc să pună bazele!
Ce cred părinţii?
Ghizii generaţiei din banii căreia vom mânca carne tocată la pensie flirtează cu viziuni idilice ale arhipotentei diplome placată cu aur de 24 de carate.
Diplomă care le face plozii sclipitori şi la fel de potenţi ca diploma plătită tocită pe băncile facultăţii.
Diplomă care valorează mai puţin decât o ceapă degerată în 90% din cazuri, şi care nu înseamnă nimic în ochii unui angajator care vrea rezultate şi muncă de la tine, nu aere de absolvent.
Luaţi aminte - în IT, n-am auzit pe
nimeni care să angajeze după altceva decât:
- lucrurile pe care ştii să le faci şi
- limbile străine pe care le vorbeşti fluent.
Şi sunt puţine domenii în care o diplomă românească poate să ateste cum trebuie profesionalismul de care se crede că ar trebui să dai dovadă. Deasemenea, sunt puţini angajatori serioşi care nu-ţi râd în faţă când le fâlfâi pe la nas patalamaua şi tu de fapt nu ştii nici măcar să faci chestiile de bază la un eventual job.
Cine ne credem noi, să cerem lucruri mai bune?
Dojo spunea acum ceva vreme de valoarea noastră reală. Pe care ne-o supralicităm, din câte susţine ea.
E mai bine, deci, să nu mai “băgăm botic” şi să “ne vedem de educaţie aşa cum este”, pierzând ani buni de perfecţionare profesională?
Cine ştie?
Şi mai ales - pe o notă strict personală… cui îi pasă?
Idei
Schimbări la nivelul profesorilor tineri care iau atitudine.
Am prieteni care încă rezistă la AC-ul Politehnicii şi spun că sunt exemplare rare, care încearcă din răsputeri să ia atitudine într-un fel sau altul. Oameni tineri, de ~30 de ani, buni profesionişti şi didacţi, care instigă cu orice ocazie pe care-o au la acţiune.
Momentan însă, sunt 1 la 100.
Schimbări la nivelul mentalităţilor pasive ale studenţilor.
DA, suntem obişnuiţi să ni se dea de-a gata, sau - mai grav - să nu comentăm când vedem nereguli.
Evident, schimbările încep cu noi.
Momentan însă, ne lovim de ziduri prea înalte, fără ecou.
Schimbări la nivelul strategiei generale.
Dacă sistemul ne forţează, măcar de nevoie, percutăm şi ne străduim mai tare.
Momentan însă, sunt prea mulţi oameni care trebuie în posturile care trebuie ca să se întâmple ceva deceniul ăsta.
Poate au generaţiile următoare mai mult noroc.
În loc de concluzie…
Citez comentariul scris la postul lui Scribu:
Daţi la ce vreţi voi, măi oameni buni. Dar atâta timp cât nu ştiţi deja ce vreţi când daţi admiterea, nu vă aşteptaţi să vă lumineze facultatea. Facultăţile din România sunt varză, cu foarte foarte puţine excepţii (vocaţionale, de obicei, deci dacă nu sunteţi convinşi că asta vreţi, oricum n-are rost să vă duceţi acolo).
Dacă mergeţi la ceva facil care să vă lase timp să exploraţi şi nu sunteţi delăsători şi comozi, totul o să se lege până la urmă. Din Politehnică nu ieşi în cei patru ani programaţi decât dacă ai premii serioase la naţionale la fizici şi matematici, dacă stai toată ziua să dibuieşti ce îţi cer profii ăia (în mare parte trecuţi de 70 de ani şi excesiv de idioţi sau stricţi), sau pur şi simplu îţi perfecţionezi rugăciunile şi tehnicile de copiere.
Either way, NU ai viaţă socială decât la nivel minim, şi NU poţi să ţii un serviciu serios in paralel. Cel puţin nu la Automatică şi Calculatoare…
Aveţi cu toţii impresia TOTAL GREŞITĂ că ce faci în facultate aia ieşi.
Ştiu arhitecţi care-s PM (project manageri) pe proiecte IT de milioane de dolari. Ştiu medicinişti dealeri auto. Ştiu aseişti designeri de succes. Ştiu oameni fără facultate care sunt recunoscuţi internaţional ca fiind guru în reţelistică.
NU VĂ BAZAŢI PE FACULTATE! Asta tot încerc să vă zic. DIPLOMA e un rahat, şi o să mai fie aşa până dispar profii care au acum monopolul peste întreg sistemul de învăţământ superior românesc.
Deal with it!
Deal with it, pentru că totul se reduce la pasiune şi la cum îţi învingi frica şi lenea! Lucru punctat excelent şi de Andrei.
______________
Now… back to work!
______________
P.S.
Acum văd că şi Vladimir Oane a scris ceva despre asta.