După o încercare nereuşită de somn, sunt treaz devreme şi am timp să sedimentez ultimile zile.
Se pare că somnul ca marş forţat (necesar datorită importanţei întâlnirii de azi dimineaţă) nu prea-mi prieşte, lucru care dovedeşte o dată în plus că nu mi s-ar potrivi deloc un “nine to five”, pentru care aş fi forţat să fac compromisuri. Mă mir cum n-am ajuns mai devreme la concluzia asta…
Living for today
Lăsând somnul la o parte, ultimile zile sunt pline de revolte şi de mişcări. Agitaţie de primăvară, cam aşa receptez eu totul. Trist e că mare parte mă vizează direct în cel mai prost mod posibil.
După ce am ajuns la concluzia că DM.ro e definiţia service-ului de căcat, şi am adus vorba de românismele ieftine din relaţia mea cu ei, am realizat că au şi alţi oameni reacţii la proasta atmosferă generată de însăşi originea românească a unor produse, servicii sau mentalităţi.
Spre exemplu, Aurelian constată că două companii comparabile (dacă nu identice) ca target şi gen de servicii posedă abilităţi diferite de tratare a clienţilor. În timp ce străinii comunică în cel mai scurt timp posibil cu potenţialii lor clienţi şi le explică fără a forţa nota şi fără a se enerva despre întreaga lor ofertă imediat ce începe programul de business la ei, românii sunt nesimţiţi, dau impresia că-i deranjezi sau că îţi fac un serviciu enorm dacă te lasă să cumperi de la ei, sunt opaci, după ce pătrunzi în sistem prin subterfugii caracteristice sunt şi neserioşi şi răspund la cereri de ofertă cu trei zile întârziere… sau niciodată. Aurelian rămâne să afle lucrul ăsta, la un moment dat.
Pe de altă parte, Radu critică doi “iluştri” oameni români de televiziune (de care, incidental, am auzit şi eu* şi îmi par mai serioşi decât restul de plebe de “entertainment”) care fac mişto de Băsescu fiindcă ştie o engleză de baltă. Evident, faptul că Băsescu face parte din generaţia care a făcut rusă pe pâine în loc să înveţe din toate părţile şi sursele engleză, ca ăştia din noi născuţi mai aproape de Revoluţie, nu e relevant. Nu e relevant nici faptul că engleza nu e limbă naţională şi chiar dacă eşti şef de stat sau măturător de stradă, nimeni nu pufneşte în râs în auditoriu - ca în şcoala generală - când zici mici aiureli ca “I’ll be straight with you” încercând să spui un fel de “voi fi direct cu dumneavoastră”. Amfitrionii aveau impresia că tâmpitul de Băse o să ne facă de râs şi că jurnaliştii englezi o să-i caricaturizeze stângăcia prompt şi tăios, aşa cum au făcut, nenorociţii, cu toate gafele diplomatice, politice şi economice româneşti. Cu alte cuvinte, victimizau şi îşi făceau autoironia caracteristică oricărui român care se respectă. Plus că erau şi excesiv de caustici şi fără scrupule, aşa cum îi stă bine unui român sadea. CUM să ştie un preşedinte de ţară mai puţină engleză ca iluştrii domni?
Suntem atât de obişnuiţi să fim ultimii, să fim luaţi peste picior, să fim călcaţi în picioare, să ne fie desconsiderate drepturile, să ne fie accentuate slăbiciunile, să ne mândrim şi noi cu ce căcat putem, ca să ne bage şi ăia mari în seamă cât de cât, să ne dea resturi de la masa lor îmbelşugată la care salivăm - tacit, să nu deranjăm prea tare - ca nişte lihniţi care n-au mai sperat în viaţa lor la aşa ceva…
Suntem atât de obişnuiţi să tragem tare ca să ajungem undeva, şi cu două secunde înainte să reuşim, să ne înecăm ca o minoritate etnică la mal.
Suntem atât de obişnuiţi să ne fălim cu mândriile ţării, fie ele resurse naturale sau umane, şi să fim orbi la toată cocina din jurul nostru, aşteptând să dea primăria la o parte zăpada, că nu e treaba noastră…
Suntem atât de obişnuiţi să apelăm la Drăcică şi Lăcică, veri, cumnaţi, colegi, prieteni, prieteni ai prietenilor, să dăm şpagă şi să luăm şpagă doar ca să facem societatea asta involuată să intre în mişcare browniană, în ideea “ciocu’ mic şi joc de glezne” sau “scriţi, băieţi, orice, numa scriţi!”…
Suntem atât e obişnuiţi să facem lucruri din inerţie şi să ne lipsească pasiunea, să ne liniştim cu gândul că ea nu mai există, sau să spunem că strugurii sunt acri şi că pasiunea e o extremă care poate s-o dea - Doamne fereşte-ne de Van Gogh - în nebunie şi moarte.
Suntem atât de obişnuiţi să ne fie frică de moarte şi frică în general.
Suntem atât de obişnuiţi să fim puturoşi şi să ne lipsească onoarea…
Suntem atât de obişnuiţi să arătăm cu degetul la alţii şi să nu ne putem autoanaliza, suntem atât de mândri de vreun succes oarecare - minor sau major - şi atât de uituci cu persoanele care ne-au ajutat să ajungem acolo, suntem atât de lacomi după recunoaştere şi bani şi atât de vanitoşi şi excentrici în a-i cheltui, de parc-ai zice că suntem un popor de mici Becali, cu salariul mediu pe economie similar cu al unei mari Africi.
Suntem atât de obişnuiţi să fim furaţi pe faţă de câte un Niţulescu (prietenii ştiu de ce), Videanu, Vântu sau naiba mai ştie cine, suntem atât de obişnuiţi să ne văităm pe la toţi care au răbdare să ne asculte, suntem atât de obişnuiţi să fim pasivi şi nepăsători, să fim “lasă bă că merge aşa”, să cântăm despre bani, maşini, curve şi ura pe care ne-o poartă duşmanii, că suntem cei mai tari, mânca-ţi-aş…
Suntem atât de obişnuiţi să ni se rupă, şi miserupia asta, combinată cu agresivitatea animalului speriat din cuşcă sau a prostului-fudul.ro să ne distrugă orice fărâmă de civilizaţie rămasă în moştenirea genetică sau furată de la alţii mai deştepţi ca noi…
Băi, pe bune, mi se pare şi mie câteodată că degeaba a fost Revoluţie.
Sau dacă n-a fost degeaba, ne facem iluzii c-o să ne trezim mai devreme de 2200, aşa cum zicea şi Alex într-un articol poate prea puţin băgat în seamă faţă de cât merita.
You may say I’m a dreamer…
Voi v-aţi imaginat vreodată cum ar fi să existe mişcări sociale determinate de societate însăşi, şi nu de interese politice sau de organizaţii cu direcţii bizare?
Sau cum ar fi ca pentru o zi, fiecare om din ţara asta să se simtă mândru că e român, conştientizând că i-au dispărut din tiparele zilnice toate actele distructive, subversive, regresive şi agresive caracteristice unei vieţi chinuite şi submediocre?
Sau de ce are divertismentul ieftin şi pueril aşa de mult succes? Oare suntem chiar atât de proşti şi încercăm să ne demonstrăm în mod constant că nu-i aşa? Sau faptul că suntem permeabili la distracţii aiuristice e doar un semn de oboseală cronică, de slăbiciune a metabolismului nostru etic şi spiritual, şi românii, ca popor, preferă injecţii scurte şi nedureroase de fantezie facilă care să-i ia gândul de la o zi de căcat dintr-o viaţă de căcat pe care are impresia că n-o poate schimba? Un fel de alternativă la a-ţi bate nevasta ca să scapi de frustrările tâmpeniei în care ai picat prin simpla ta pasivitate…
Sunt curios…
* - eu n-am TV de vreo trei ani de zile, şi nu mă mai uit de vreo patru-cinci…
Şi abia de atunci au inceput lucrurile să se pună în mişcare. Bad, bad idea…
