Blogul lui Viorel

Am scris şi-am şters postul ăsta de vreo trei ori în decurs de două zile. Nu pentru că aş fi indecis, ci pentru că am realizat progresiv că greşeam de fiecare dată când îl începeam.

Despărţirile adevărate nu sunt cele podidite de lacrimi. Niciodată, în momentul rupturii, nu se întâmplă cu adevărat să vrei să faci altceva decât să… aştepţi inevitabilul.

Despărţirile adevărate au o aură pasivă, incertă, tranzitorie. Pentru că ştii că dacă ceva face parte din tine, nu poate dispărea, nu se poate descompune ca urmare a unei despărţiri. Nimic din ce ai cu adevărat în tine nu poţi pur şi simplu să pierzi. Nimic esenţial nu se pierde aşa uşor.

Nici un mit androginic nu poate crea iluzia că existenţa e imposibilă fără legătură permanentă şi nemijlocită cu altceva sau altcineva, oricât de mult am încerca să ne minţim că avem idealuri înalte şi inimi încărcate cu iubire şi afecţiune.

Sunt momente în viaţă în care angoasele, frustrările, greutăţile şi faptul că pur şi simplu eşti om sufocă şi îneacă tot ce e mai bun în fiecare din noi. Despărţirile însă nu pot îneca nimic din ce ai certitudinea că este şi rămâne acolo. Dacă se întâmplă să răbufneşti emoţional, nu o faci pentru viitor, pentru că ai rămâne fără un agregat al fiinţei tale. Ci pentru prezent. Doar prezentul poate fi ambiguu şi delirant, şi doar prezentul tranşează durerea unei despărţiri.

E timp de toate astăzi. Poate că tocmai asta e problema.

Cu toate astea, de oricine şi orice te-ai despărţi, chiar dacă ţi se pare că nu mai ai pentru ce să te trezeşti dimineaţa şi vidul din tine urlă la zei pentru îndurare, faptul că ceva a fost, că a existat şi că a ocupat loc în timp şi spaţiu lângă tine înseamnă că se poate. Şi dacă se poate, dacă voinţa ta e suficient de mare, se va mai putea o dată. Şi de oricâte ori vrei.

Ce vreau de fapt să spun e că admir până la Dumnezeu şi-napoi oamenii care se despart de ţară cu greutate şi dor - nu pentru cineva anume, ci pentru ţară în sine.

Acum vreo trei ani am renunţat la abonamentul TV şi la televizor în sine. Şi deşi plănuiesc un Wii Revolution curând, sunt convins că nu am nevoie de televizor şi că toate informaţiile de care am nevoie îmi vor parveni din web şi puţin radio.

Videoclipul de mai sus e uşor de aplicat şi pentru România. Chiar dacă acoperirea e ceva mai uniformă între continente (cu excepţia Africii probabil), violurile şi alegerile umplu clar peste trei sferturi din volumul de ştiri la care suntem supuşi în fiecare zi.

Ce “bine”!

Am nevoie de puţin aer curat.

Deci mă duc 3-4 zile la poalele Făgăraşilor, să bat cărările Plaiuliu Foii şi aleile Braşovului, să respir aer verde şi molcom şi să fac fotografii cât să mă ţină până la următoarea ieşire, planificată prin Iunie.

Urmează o scurtă prezentare a proiectelor la care lucrez, urmează să definitivez nişte lucruri de care pot - în sfârşit - să fiu mândru / mulţumit, urmează lucruri frumoase.

Vă doresc nimic altceva decât soare de 1 Mai. Unora valuri, altora zăpadă, dar soare să fie!

Weekend însorit tuturor! Şi promit că mă-ntorc cu tolba plină de fotografii frumoase!

Premise

Îmi amintesc din cele câteva tratate filosofice şi psihologice pe care le-am răsfoit pe vremea când aveam prea mult timp pentru citit că există lucruri care motivează şi lucruri care te luminează în privinţa universului înconjurător. Este evident şi la îndemâna oricui - chiar şi a mea - să perceapă ideea că găsirea locului pe care îl ocupi tu în spaţiu şi în timp, nişte coordonate minimale care să-ţi motiveze sau susţină existenţa, reuşesc să-ţi imprime o înţelegere mai bună atât a ta (nosce te ipsum anyone?) cât şi a lucrurilor din jur şi a modalităţii de abordare a acestora.

Cioran spunea că dacă pur şi simplu reuşeşti să dai un nume demonilor din tine, ei încep să devină suportabili. Dacă dobândeşti acea claritate şi acea putere de conştientizare a lucrurilor care te agonizează, agonia în sine devine un simplu exerciţiu de răbdare, şi îşi pierde mult din aciditatea care degradează spiritul.
Continue Reading »