Şansele ca experimentul de azi să declanşeze o catastrofă sunt cam aceleaşi ca o râmă intergalactică să-şi înfigă o furculiţă în Pământ şi să ne înghită cu poftă, molfăind satisfăcută.
Şansele ca rezultatele teoretice ale experimentului de azi şi următoarele experimente efectuate pe baza lor să declanşeze o catastrofă sunt mult, mult mai mari. Mai bine, dacă tot are toată lumea poftă să discute despre Armageddon, am lua în calcul toate posibilele cataclisme care sunt foarte “la îndemână” acum. Şi anume: Continue Reading »
Sunt într-o perioadă extrem de activă, profesional vorbind. Sunt o grămadă de proiecte la orizont, majoritatea fiind planificate mai de mult şi făcându-şi apariţia acum, pe nepusă masă. C-aşa-i în tenis.
Nu mă plâng însă. I love my job. Şi detaliile ca orele de lucru, numărul mare de task-uri de rezolvat simultan şi tot restul parametrilor care în teorie mi-ar pune beţe-n roate nu fac decât să mă motiveze şi mai tare. Cert e că, totuşi, mai sunt momente în care simt că e nevoie de-o pauză, şi de cele mai multe ori nu mi-o refuz.
Am avut ocazia să mă deconectez de câteva ori ieşind din oraş, mai pe la mare, mai pe la munte, mai pe la grătar, şi în curând voi pleca şi din ţară pentru ceva vreme, ca să marchez un an de lucru intens cu o pauză - sper eu - binemeritată… Continue Reading »
Și Death Magnetic-ul Metallicii se pare că își face intrarea Napster-style, pe Youtube.
Enjoy!
Mie mi s-a părut că aduce puțin a valențe de Black Album cu ceva riff-uri de St. Anger. Nu neapărat cele mai bune dintre combinații, dar m-a făcut foarte curios despre ce urmează.
Am scris şi-am şters postul ăsta de vreo trei ori în decurs de două zile. Nu pentru că aş fi indecis, ci pentru că am realizat progresiv că greşeam de fiecare dată când îl începeam.
Despărţirile adevărate nu sunt cele podidite de lacrimi. Niciodată, în momentul rupturii, nu se întâmplă cu adevărat să vrei să faci altceva decât să… aştepţi inevitabilul.
Despărţirile adevărate au o aură pasivă, incertă, tranzitorie. Pentru că ştii că dacă ceva face parte din tine, nu poate dispărea, nu se poate descompune ca urmare a unei despărţiri. Nimic din ce ai cu adevărat în tine nu poţi pur şi simplu să pierzi. Nimic esenţial nu se pierde aşa uşor.
Nici un mit androginic nu poate crea iluzia că existenţa e imposibilă fără legătură permanentă şi nemijlocită cu altceva sau altcineva, oricât de mult am încerca să ne minţim că avem idealuri înalte şi inimi încărcate cu iubire şi afecţiune.
Sunt momente în viaţă în care angoasele, frustrările, greutăţile şi faptul că pur şi simplu eşti om sufocă şi îneacă tot ce e mai bun în fiecare din noi. Despărţirile însă nu pot îneca nimic din ce ai certitudinea că este şi rămâne acolo. Dacă se întâmplă să răbufneşti emoţional, nu o faci pentru viitor, pentru că ai rămâne fără un agregat al fiinţei tale. Ci pentru prezent. Doar prezentul poate fi ambiguu şi delirant, şi doar prezentul tranşează durerea unei despărţiri.
E timp de toate astăzi. Poate că tocmai asta e problema.
Cu toate astea, de oricine şi orice te-ai despărţi, chiar dacă ţi se pare că nu mai ai pentru ce să te trezeşti dimineaţa şi vidul din tine urlă la zei pentru îndurare, faptul că ceva a fost, că a existat şi că a ocupat loc în timp şi spaţiu lângă tine înseamnă că se poate. Şi dacă se poate, dacă voinţa ta e suficient de mare, se va mai putea o dată. Şi de oricâte ori vrei.
Ce vreau de fapt să spun e că admir până la Dumnezeu şi-napoi oamenii care se despart de ţară cu greutate şi dor - nu pentru cineva anume, ci pentru ţară în sine.
Virginele oțelite și-au arătat colții ieri seară, într-un spectacol grandios, care-a electrizat publicul până la extaz. Chiar dacă sunt puțin subiectiv și spun că a fost un concert la fel de tare ca al celor de la Metallica, probabil că mulți dintre voi mă vor contrazice. Energia degajată de un solist care cred c-a alergat 10km pe scenă și de patru chitariști care racordau publicul la 220V încontinuu, susținuți de cadența foarte pronunțată a tobelor a fost de neoprit.
La deschidere au cântat Trooper, o trupă viguroasă și tânără, care erau emoționați de onoarea care li se făcuse, și care chiar au compus un cântec pentru ocazia deschiderii concertului Iron Maiden! Li s-a oprit un generator în mijlocul unei melodii, însă am apucat să ascult 2-3 titluri care-mi plac, deci am fost mulțumit.
Da, au fost mici probleme la concert!
Da, sonorizarea a fost proastă!
Da, sunt ușor în urmă cu tehnologia!
Da, n-au o profunzime fantastică a mesajului!
Însă când se pune în mișcare, IRON MAIDEN parcă nu se mai oprește. Urlând și gesticulând din toate încheieturile, publicul a fost parcă mai viu ca la Metallica, a sărit mai mult, s-a isterizat mai tare, a cântat la fel de frumos, poate și mai frumos pe unele titluri gen Fear of the Dark sau Number of the beast. A fost o stare de bine generală.
Și a fost monumental. La propriu. Totemul pe nume ED a dominat fundalul și chiar și tavanul și centrul scenei, din când în când, legând direct acordurile demente de chitară cu notele înalte ale vocii lui Bruce Dickinson și cu imaginile clasice ale legendelor heavy metal-ului englezesc. Artificii, efecte speciale, flăcări infernale și multă, multă pasiune s-a pus în concertul de aseară.
Sunt bucuros să vă pot da ocazia să rememorați clipele alea superbe prin câteva filme și fotografii…
Și sunt și mai bucuros să fi participat la toate concertele rock la care vroiam să fiu anul ăsta, strângând în memorie și pe aparatul foto secvențe superbe de spirit adevărat.
Enjoy!
(Atenție! Post-ul întreg conține un număr nesimțit de mare de filme și poze! )
Toate filmele sunt pe Youtube și toate pozele pe Flickr…
)
