Blogul lui Viorel

Web-ul e viu. Truism sau nu, e un lucru de care mulţi publisheri şi antreprenori uită.

Ce te face pe tine, ca first-time visitor al unui site, să dai al doilea click? Dar al treilea, al patrulea, şi aşa mai departe? E clar că evoluţia socială pe web a însemnat în primul rând uşurinţă în feedback, colaborare, conţinut liber. O comunitate în care îţi sunt interzise comentariile înainte să-ţi faci un cont şi să completezi astfel nişte date personale e, spune Arhi, o idee proastă.

Recent, am participat la o discuţie pe blogul lui, care n-a furnizat nici o concluzie. Şi sunt foarte curios despre cum e de fapt receptată problema.

Să presupunem că eşti vizitatorul unei comunităţi sau a unui serviciu. Sunt două întrebări la mijloc:

1. Cum ajungi să ai încredere şi să investeşti timpul minim necesar pentru un cont? Ce condiţii trebuie să îndeplinească site-ul? (presupunem că ai ajuns pe site dintr-un minim de interes pentru obiectul său, sau din pură curiozitate)
2. Cum de simţi dacă eşti exclus dintr-o comunitate în care ai pretenţia să rămâi anonim? Cât de mare e satisfacţia când, eşti acceptat într-o comunitate cu circuit închis? Echilibrul e o soluţie viabilă?

În tabăra cealaltă, pentru administratorul site-ului, pe lângă psihologia motivaţională implicată, la mijloc sunt şi noţiuni de marketing. Se pun următoarele întrebări:

1. Cum clasifici site-urile conform cu permeabilitatea informaţiei şi feedback-ului? Cum reflectă pentru tine relatarea lui Calacanis (via) realitatea actuală?
   
2. Care ţi se pare best practice în privinţa stratificării informaţiei pe nivel de autentificare şi apoi pe criteriu financiar?

Părerea mea e următoarea:

Dacă ai nişte conţinut valoros pe lângă o bază accesibilă universal, conţinut în care tu însuţi ai investit timp şi/sau bani, sau un pachet de servicii care permit stratificarea pe bază de interes faţă de site, ideal e să creezi structuri de autentificare care să ceară userului din ce în ce mai mult pe măsură ce îi oferă din ce în ce mai mult. Ajungând, în cazuri “extreme”, la a îi cere şi bani.

Jason Calacanis punctează foarte bine linia fină dintre libertate şi libertate prost înţeleasă (spam, vandalism, escrocherii, etc) prin sistemele pe care web-ul ne ajută să le propagăm, şi pe care poate le folosim în fiecare zi. Fără a cădea în extrema opusă, cred că dacă alocăm mai mult timp problemei, soluţiile nu vor întârzia să apară, scalate pe fiecare model de business în parte.

Avem nevoie de conţinut de calitate care să fie gratuit, accesibil şi comentabil, supus îmbunătăţirii continue.

Totodată, utilizatorii de nişă, cei cu adevărat interesaţi de ce ai de spus sau de oferit, cei care propagă judecata de valoare şi fac review-uri ar trebui să fie target-ul tău final, şi o condiţie logică şi necesară e să-i separi de vizitatorii obişnuiţi, să le oferi statut special şi beneficii.

În schimb, pe lângă gratitudine, acei utilizatori privilegiaţi vor aduce valoare adăugată comunităţii, vor lua atitudine şi vor aduce prieteni cu interese similare.

Cheia succesului? You tell me!