Blogul lui Viorel

Unii mai devreme, alţii mai târziu, dar fără excepţie, toată lumea trece prin tot felul de probleme.

Unele din ele sunt mari.

Sunt atât de mari încât, pe moment, situaţia ţi se pare fără ieşire, oricât de clar ai gândi, oricât de raţional ai fi. Genul ăla de probleme care invariabil schimbă ceva în om, care lasă cicatrici întipărite pe perioadă nedefinită în suflet.

Puterea pe care ne-o dovedim nouă înşine în momentele alea, sau - din contră - laşitatea în care suntem încorsetaţi, devine singura realitate imuabilă. Şi de multe ori, din păcate, uităm că de fapt noi nu suntem aşa decât în anume circumstanţe, şi pierdem legătura cu acea parte din noi care ne întregeşte stabilitatea. Depresia şi furia de după astfel de evenimente sunt poate cele mai mari generatoare de energie negativă cu care e omul înzestrat.

În esenţă, sutem la fel de distructivi precum suntem creativi. În momente limită, dacă nu ne cunoaştem foarte bine, e posibil să aflăm lucrul ăsta în cel mai pur sens posibil, cu implicaţii asupra noastră şi a celor din jur.

Cei activi şi cu instincte ascuţite se zbat, se opun măcelului interior de sentimente, îşi caută portiţe şi întind mâna, să fie salvaţi. Cei contemplativi sunt în cădere liberă. Cei realişti îşi fixează repere de care să se agaţe. Cei visători se descompun. Nimeni nu rămâne nepăsător.

O boală grea sau total neaşteptată, problemele şi instabilitatea în familie, ignoranţa sau inexistenţa apropiaţilor şi prietenilor, visuri şi pasiuni năruite, presiunile insuportabile, tragediile şi stările prelungite de letargie au câte un grad de suportabilitate variabilă cu spiritul fiecăruia din noi. Atunci când vin pe rând, ne oferă mai multă experienţă de viaţă decât orice altceva, fie şi numai pentru că ne fac să apreciem viaţa în care ele lipsesc şi adevăratele valori mai mult.

Atunci când se compun, însă, duc la dezastru pentru omul slab şi pentru omul fără experienţă şi verticalitate. Cu cât sunt mai multe, cu atât te dărâmă cu repercusiuni mai mari. Singura şansă a omului care nu se are nici măcar pe el la nevoie sunt oamenii. Suntem noi, ceilalţi. Singura şansă eşti tu!

Chimic, social, funcţional, biologic, sentimental, motivaţional, funcţionăm cel mai bine împreună. Şi cu cât cresc presiunile cu atât lucrurile astea sunt mai evidente.

Tu cum încerci să-ţi revii?

Puterea de a merge mai departe are un volum diferit de la om la om. şi are surse diferite. Oricare ar fi cazul, oricând s-ar întâmpla, niciodată să nu uiţi că totul trece.

Ce se întâmplă însă când asişti la aşa ceva? Ce se întâmplă când te simţi neputincios şi imobil? Cum încerci să te apropii fără să fii intruziv, cum încerci să destinzi fără să pari nepăsător, cum încerci să alini fără să pari fals?

E delicat de discutat despre asta… Dar am simţit nevoia să mă descarc. Şi e puţin probabil să revin asupra subiectului.