Blogul lui Viorel

Teatrul ACT

Vreau să învăţ din nou să merg constant la teatru.

Vreau să simt din nou că încep să-l simt, să-l apropii, să-l ataşez mie însumi cumva, ca o extensie senzorială. Aşa cum simţeam acum un an sau doi.

De departe, cel mai bun din Bucureşti mi se pare Teatrul ACT. Deşi au existat iniţiative inedite şi ieşite din comun, ca teatrul în maşină sau în poduri de case, pentru audienţe selectate pe sprânceană (iniţiative de care am auzit prin prieteni de la arte în general), cel mai primitor şi mai puternic mi s-a părut ACT. Conexiunea pe care ţi-o creează cu actorii şi felul în care aceştia ştiu să profite de apropierea faţă de public prin implicare directă sau subtilităţi contextuale imposibil de redat “de departe” e extraordinară. Şi e greu de înţeles tot ce-am zis până acum până nu vezi o piesă bună acolo prima dată.

Şi ACT nu duce în nici un caz lipsă de piese bune. Vă spune asta un om care în precedentele două stagiuni a devorat tot ce-a avut ACT-ul de oferit în materie de piese de teatru (recunosc, event-urile muzicale şi de dezbatere nu m-au atras aşa tare). Sunt piese pe care le-am văzut de 3-4 ori, şi sunt convins că o să le mai revăd cândva, stagiunea asta. Spre exemplu, mi-au plăcut în mod deosebit 4:48 Psychosis de Sarah Kane (care nu mai rulează, din păcate), American Buffallo de David Mamet şi Ultima bandă a lui Krapp, de Samuel Beckett.

O piesă despre timp şi regrete

“Fugit irreparabile tempus * ” sau “Vanitas vanitatum omnia vanitas ** ” ar putea descrie perfect sentimentele cu care te lasă piesa asta. Nu e nici un secret - Ultima bandă a lui Krapp e o dramă, în sală se plânge la propriu şi lucrurile sunt triste în ansamblu.

De ce o recomand eu cu căldură însă? Nici pe departe pentru abilitatea de a te “înmuia”, pentru că multe lucruri pot face asta fără să aibă calitate de experienţă, fără să te îmbogăţească sau să te marcheze cumva. Ei bine, dacă ai afinităţile necesare, piesa asta n-are cum să nu lase o urmă. Una… mai puţin evidentă imediat, şi mult mai clară atunci când te loveşti într-un fel sau altul de noţiunile şi atributele implicit atinse în piesă.

Krapp e un om nefericit. Ca mai toţi oameni care înţeleg ceva mai mult decât masele despre ce se întâmplă în jurul lor au fost sau sunt în zilele noastre. Până la urmă e o problemă de perspectivă, de experienţă şi de pasiunea care caracterizează pe fiecare, însă mai devreme sau mai târziu fiecare din noi va avea regrete.

Regretul, imposibilitatea de a acţiona, de a fi mai mult decât un spectator în piesa vieţii tale şi încăpăţânarea prostească pe care o dovedeşti dacă refuzi să lupţi pentru idealul unei soarte pe care ţi-o decizi singur. Astea sunt principiile care guvernează atât piesa în sine cât şi în senzaţia pe care o iei cu tine acasă.

Aveam de gând să scriu un comentariu mai lung, dar am impresia că aş exagera, cel puţin pe moment.

Vă las în compania unor fragmente superbe din piesă, şi… a unor fotografii de astăzi, făcute tot cu telefonul. Copilul e încă bolnav…

Am spus atunci că eu nu cred că ar fi vreo şansă şi că n-are rost să continuăm. Ea m-a aprobat fără să deschidă ochii. I-am cerut să se uite la mine şi după câteva clipe – după câteva clipe a deschis ochii, dar abia mijiţi, din cauza luminii orbitoare. M-am aplecat deasupra ei să-i umbresc ochii şi atunci i-a putut deschide de tot.

Lasă-mă înăuntru.

Am rămas peste ea cu faţa înfiptă în sânii ei şi mâna în jurul ei. Am zăcut acolo nemişcaţi. Dar sub noi totul se mişca… uşor, şi ne mişca şi pe noi… Ne purta cu grijă, în sus şi în jos, şi… dintr-o parte în alta.

(Pauză. Krapp îşi mişcă buzele. Nici un sunet.)

E trecut de miezul nopţii. N-am mai prins aşa o linişte. Poate că pământul e nelocuit.

Parafrază din scenariul piesei Ultima bandă a lui Krapp. Sursa: Agonia.

A photowalk of my own

Sau de ce să vizitaţi Muzeul Naţional de Artă Contemporană, Bucureşti.

Şi ceva foarte savuros…

Şi anume rechini roşii dând târcoale unui mare centru de presă.

_________

* - Timpul fuge şi nu se mai întoarce. Vergillius.

** - Deşertăciunea deşertăciunilor şi totul e deşertăciune. Ecleziastul 1:2.