Blogul lui Viorel

Cine lucrează sau a avut vreodată tangenţă serioasă cu domeniul web design-ului şi development-ului în mod SIGUR a fost cândva martor la o frază similară cu motto-ul. E ceva de care pur şi simplu nu poţi scăpa.

În general oamenii sunt convinşi că saiturile astea sunt lucru banal, că oricine e-n stare să le scoată pe bandă rulantă fără probleme, că-s mai mult o joacă. Din păcate, convingerea s-a împământenit atât de tare încât acum - când posibilităţile de exprimare sunt aproape nelimitate, şi industria ar trebui să îşi ia voioasă avânt muncitoresc spre culmile gloriei financiare - şi de fapt nu se întâmplă altceva decât previzibilul : interesul există, dar nu e susţinut de absolut nimic. Nici de cunoştinţe minimale, nici de idei generale (ca să nu mai vorbim de planuri şi strategii bine puse la punct), şi nici de finanţe pe măsura aşteptărilor.

Cei care vor să îşi creeze prezenţă online habar n-au de cum se pune problema.

Sindromul clientului român (via Filip) e omniprezent în online, singurele companii a căror profil obligă spre o deschidere mai mare fiind cele care comunică apriori - televiziuni, ziare, reviste şi alte forme de publishing. E normal, însă când un şef de multinaţională te întreabă dacă e OK 500 de euro pentru un portal “cam ca Yahoo, da pentru domeniu meu” începi să-ţi pui întrebări serioase.

OK, prietenii şi entuziaştii pe care-i cunoşti personal au scuza că n-au responsabilitatea să se documenteze ca atare înainte de lansarea iniţiativei (şi eventuala bugetare). Oamenii cu mii de angajaţi însă ar putea măcar să ceară consiliere înainte să îşi facă planuri şi să-şi frece mâinile în expectativa celor câteva mii de lead-uri pe care un site le-a adus concurenţei. Lead-uri pe care le aşteptă şi el, cu minim de efort şi dacă se poate să fie gata de ieri, dinainte să îi vină lui ideea.

Revenind la cunoscuţi şi proiecte de mai mică anvergură, toată lumea are impresia că dacă-ţi dă o bere, s-a rezolvat. Vă recomand să vă uitaţi la animaţia de mai jos, reprezentativă pentru cum stau lucrurile acum. Am râs cu poftă când am văzut-o…

Şi mai trist însă e când eşti rugat să extinzi (sau să resuscitezi) un “proiect” început de cineva pe bani (foarte) puţini, cel mai probabil de un indian bezmetic sau de doi studenţi din Regie. Evident, framework-uri ZERO, programare orientată pe obiecte ZERO, bază de date optimizată ZERO, cod curat MINUS INFINIT. Şi la fel de evident, multe “WTF-uri pe minut”.

În astfel de momente, îţi vine să-ţi bagi picioarele, să ştergi tot şi s-o iei de la zero, în speranţa că struţocămila rezultată nu va fi ceva de genul ăsta.

SAU, varianta pentru programatorii şi designerii care vor să îşi păstreze sănătatea mintală şi nervii intacţi, pur şi simplu refuzi.

Respect şi jos pălăria pentru oamenii care-şi permit să facă aşa ceva, indiferent de cine te roagă, cât dă sau care e scopul proiectului. A început şi mie să-mi iasă “manevra“.

P.S.

OK, this cracks me up, apropo de subiect!